A murit Ion Lucian

A murit Ion Lucian

Actorul Ion Lucian a murit, în această seară, la Spitalul de Urgență Floreasca. El fusese internat în cursul acestei luni, cu suspiciunea de anemie și bronhopneumonie.
Actorul a murit în jurul orei 20. Informația a fost confirmată de surse medicale, precum și de soția acestuia, Aura Lucian.
Posted ImagePosted ImageActorul a mai fost internat tot la Spitalul Floreasca în 2010, după ce i s-a făcut rău pe scenă. Atunci a fost stabilizat și externat după câteva zile.
Ion Lucian, actor de teatru, regizor, scenarist și dramaturg, s-a născut pe 22 aprilie 1924, în București. A absolvit Academia regală de teatru și muzică din București, în 1945.
http://www.youtube.com/watch?v=1Z1rTjkKaaQ&feature=player_embedded
Sursă: www.gandul.info

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Omagiu lui Caragiale, prozatorul si ziaristul nationalist. Propunerea lui Sararu, la 80 de ani: Caragiale pe Calea Victoriei! (Nu numai pe Google)

 

Pentru articole de genul celor legate de “cestiunea israelita”, aprig dezbatuta in presa epocii, Ion Luca Caragiale, marele prozator (sarbatorit azi si de Google.ro) dar si ziarist, prieten si coleg de gazeta cu Eminescu, a fost mazilit din centrul vietii culturale nationale si spatiul public romanesc (foto), pentru a “n”-a oara, de-un oarecare Andrei Plesu, culegator-plantator de panseuri si eseuri fara de “minima moralia” (pana si acest titlu este plagiat!). Propunerea lui Dinu Sararu, marele scriitor roman care implineste azi, chiar de ziua lui Caragiale, 80 de ani (vezi “Gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul!”), este de mare bun simt, cultural, civic si artistic: Caragiale pe Calea Victoriei, brat la brat cu romanii, in dreptul locului pe care se afla odinioara Teatrul National. Sustin! Cred ca ar merita o campanie in acest sens, pentru readucerea lui Caragiale printre noi. Asadar: Il vrem pe Caragiale inapoi!

Sursă: www.roncea.ro

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Emil Hossu a murit la Teatrul Nottara!

Actorul Emil Hossu a murit cu puţin timp în urmă în incinta Teatrului Nottara în timp ce făcea repetiţii.

Emil Hosuu trebuia sa susţină un spectacol cu 20 de minute în urmă, însă acesta a făcut stop cardio-respirator în timpul repetiţiilor. Un echipaj SMURD s-a prezentat la faţa locului şi au încercat să-l resusciteze, însă actorul a murit.

Medicii l-au găsit pe actor leşinat pe scena Teatrului Nottara. Acesta se afla în incinta teatrului împreună cu soţia sa, Catrinel Dumitrescu. Cei doi ar fi trebuit să joace, începând cu ora 19.00, în piesa ‘Aniversarea’.

Emil Hossu (69 de ani) a vorbit cu vâzătoarele de bilete din cadrul teatrului, însă acestea spun să nu a dat niciun semn că s-ar putea întâmpla aşa ceva, relatează RTV.

Ultima apariţie pe scenă a actorului a fost la finalul săptămâni trecute, când a participat la mitingul USL şi le-a vorbit celor prezenţi la protest.

Emil Hossu (69 de ani) a fost actor la Teatrul Nottara din Bucureşti şi a jucat în numeroase filme, printre care ‘Toamna bobocilor’, ‘Iarna bobocilor’, ‘Accident’, ‘Cel mai iubit dintre pământeni’ şi ‘Balanţa’.

VEZI MAI JOS MOMENTE MEMORABILE CU ACTORUL EMIL HOSSU!

Sursă: www.adevarul.ro

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

153 de ani de la Unirea Principatelor române

7 octombrie 1857 – În cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezenta Proiectul de rezoluţie care cuprindea „dorinţele fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că “dorinţa cea mai mare” este Unirea Principatelor într-un singur stat

 În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o dimineaţă – Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă – “ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.

Cuza Vodă, Domn al Moldovei, domn al Principatelor Unite al Moldovei şi Valahiei

 În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

Focşanii – oraş prin excelenţă negustoresc – a trait cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti. “La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii ‘Timpuri de Marire’. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă“. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861)

La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: “Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!

Sursă: www.istoria.md

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Mihai Eminescu – 162 de la Naștere; EMINESCU: Sumă lirică de voievozi – Român Absolut (Petre Țuțea), Expresia integrală a națiunilor române (Nicolae Iorga)

Mihai Eminescu – 162 de la Naștere

www.mihai-eminescu.net

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fragment din filmul Luceafărul:

Țuțea – despre Eminescu:

Fragment din filmul Un bulgăre de humă – Prietenia dintre Eminescu și Creangă:

Tudor Gheorghe – Sara pe deal de Mihai Eminescu:

Doina şi Ion Aldea Teodorovici – Eminescu:

Mihai Eminescu, ucis de masoni:

Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

Ca în fiece an, de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, ne îndreptăm cugetele către „Betleemul” prunciei poetului nepereche,

binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen  nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu afost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț.  „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!”  Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnarepe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute  printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”

Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.

La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă.

Sursă: www.doxologia.ro

Scrisul, respirația lui Eminescu

Pentru Eminescu, scrisul era act vital, de respirație

de Corneliu Vlad

Eminescu are, asemenea lui Shakespeare, înzestrarea rară de a fi mereu redescoperit şi altfel înţeles. Orice minte inteligentă, orice epocă aplicată pe cultură îşi are propriul său Eminescu. Chiar şi jalnicii detractori, fie ei inşi sau regimuri politice, îşi construiesc „un Eminescu“ al lor că inamic, cu care se mai războiesc şi după zeci şi zeci de ani de la dispariţia pământeanului Eminescu. Dacă Eminescu nu ne-ar mai vorbi, peste timp, nouă, celor de azi, de ce-ar mai trage gloanţe hoitarii spre un om şi o operă care nu-i lăsa să doarmă comod?
Să nu ne speriem de superlative când vorbim de Eminescu, nu e o vină nici a lui, nici a noastră că le binemerita. Panegiricele găunoase şi ridicole sunt de amendat, dar spre “vârfu-nalt al piramidei“ rămâne încă de urcat pentru a-l înţelege cum se cuvine.
Într-o viaţă activă care nu a fost cu mult mai întinsă, în timp, că aceea a lui Iisus, Eminescu a lăsat, pentru neamul său, o zestre de idei mai mare şi mai plină de înţelesuri decât orice alt roman. Şi poate tot mai mult ca orice alt roman şi-a aşternut pe hârtie gândurile, nu într-un jurnal intim, ci în manuscrise de poezii, articole de ziar, traduceri, scrisori de dragoste, dar şi notiţe cu caracter personal sau consemnând banalităţi zilnice, până şi lista rufăriei de dat la spălat. Dar nu a fost grafoman, ci împătimit al scrisului. Scrisul îi era condiţie vitală, act de respiraţie. Biografii şi exegeţii au astfel o şansă unică de a-i cunoaşte viaţa, creaţia şi gândurile, dar au de împlinit şi un uriaş travaliu. Profesorul Nae Georgescu, de departe cel mai mare eminescolog contemporan nouă, îmi spunea că nu te poţi încumeta să te pronunţi despre Eminescu dacă n-ai parcurs tot ce s-a păstrat scris de la el. Abia de atunci încolo, onest şi de bună credinţă fiind, dar şi cu înzestrarea intelectuală şi cultura care se cuvine pentru a înţelege o asemenea minte, poate începe adevărata tălmăcire a lui Emi­nescu din româneşte în româneşte.
Un domeniu de cercetare vast cât o disciplină a ştiinţei. Dicţionarele noastre recunosc, în sfârşit, că eminescologia e ştiinţă, dar nici Institut Eminescu, nici Catedra universitară Eminescu, nici Muzeu Naţional Eminescu , nici cerce­tători îndeajuns şi pe măsură nu există. Textele lui Eminescu nu sunt nici toate descifrate, nici toate la îndemâna oricui, nici încadrate aşa cum ar trebui în „pânza vremii“. „Pânza vremii“ fiind a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică o vreme din istoria romanilor mai puţin şi cam greşit cunoscută, deşi a fost de mare efervescenta intelectuală şi decisivă, în planul acţiunii, pentru intrarea statului român în modernitate.
Eminescologia este lucrare faraonică şi pentru a-i fi slujitor se cere, pe lângă „un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum“, competentă, răbdare, şi acribie benedic­tină. Este ceea ce se afla, în mod exemplar, în cea mai nouă carte a profesorului Nae Georgescu, „Eminescu: ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor“.
Se poate scrie mult şi multe despre această carte densă şi care luminează enigme, spulberă neadevăruri, lămureşte lucruri, privitoare la anii din urmă ai vieţii lui Eminescu. Dar şi despre gazetarul Eminescu. Gazetăria a fost, ani de-a rândul, singura sa îndeletnicire, din slujba de ziarist şi de prim redactor şi-a câştigat pâinea zilnică. Nu a făcut jurnalistică rutinieră, din obligaţie, ci pasionat, ca luptător pentru cauze ale tuturor. Gaze­tă­ria lui, activă şi penetrantă, cu feed-back-uri până la vârfurile puterii – Co­roana, Parlament, conducerea parti­dului de guvernământ – avea impact detonant.

In imagine: Bustul lui Eminescu la Trei Ierarhi, unde poetul a locuit si creat

Sursă: www.roncea.ro

 

162 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu – Marele poet al tuturor

“Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi…”

Marele poet al tuturor se năştea pe 15 ianuarie 1850, în urmă cu 162 de ani. Era Mihai cel Tânăr. Eminescu cel Veşnic Tânăr, care în numai şaptesprezece ani – de la debut şi până când a încetat să scrie – a dus la capăt lucrări ce au înălţat patria limbii noastre şi limba patriei noastre pe înălţimi necunoscute până la el. A fost nespus de tânăr. Cel mai tânăr poet român. A debutat la şaisprezece ani. La douăzeci era autor de capodopere. La treizeci şi trei înceta să scrie. La treizeci şi nouă murea.
Eminescu cel Tânăr… Ca orice poet tânăr a cântat mai presus de orice, dragostea. Opera sa – o lungă, o nesfârşită “călărire în zori” – lasă mereu să se întrezărească aceleaşi “… două fiinţe uşoare, / Săltânde pe-un cal / Pe care le-ncinge de flutură-n boare / Subţire voal .”
La şaisprezece ani la fel ca şi la treizeci şi trei. La fel. Şi altfel. Cu altă profunzime, cu alte rezonanţe. Aceiaşi şi alţii sunt cei doi tineri din “O călărire în zori” – dalba fecioară şi junele frumos – şi cei doi din “Luceafărul” – Cătălina şi Cătălin – vegheaţi din înalturi de lumina ce transfigurează a etern tânărului Hyperion.
Mihai cel Tânăr. Eminescu cel Tânăr. A fost – şi poate că acesta e semnul adevăratei tinereţi – un domnitor al perpetuei înnoiri. Mereu nemulţumit de sine. Mereu căutând căi nebătute de alţii – şi găsindu-le.
Eminescu înseamnă un nou fel de a simţi: mai subtil, mai adânc, dulce-dureros. Chiar dacă nu ne dăm seama, avem cu toţii în noi ceva din “omul eminescian”. În modul cel mai simplu şi cel mai firesc, nu ne închipuim viaţă fără el. Şi nu trăim fără el. Auzi încă de mic copil poezii de Eminescu, le înveţi la şcoală, apoi le reciteşti – de la tinereţe, până la bătrâneţe şi nu simţi nici o clipă dorinţa de a-l părăsi, oboseala, senzaţia că l-ai epuizat pe poet. Nu. Orice vârstă ai avea şi orice profesie, te poţi întoarce o dată şi încă o dată la Eminescu, îl poţi reciti şi e sigur că nu te vei îndepărta cu mâinile goale. Pentru că poezia lui Mihai cel Tânăr e şi limpede şi tainică, în acelaşi timp îţi spune totul şi nu-ţi spune decât o mică parte din ceea ce vei afla atunci când îl vei reciti. “Românii au dobândit conştiinţa de a fi dat lumii întregi, literaturii universale pe unul din cei mai mari poeţi ai ei ” , scria Tudor Vianu.
“Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi…”
Eminescu se depărtează de noi. O sută şaizeci şi doi de ani… Se depărtează în timp, dar se apropie tot mai mult în spaţiu, în spaţiul sufletesc. Extraordinara răspândire a poeziei eminesciene contribuie la acest proces de apropiere, aproape de identificare. Pentru că Eminescu cel Tânăr, cel Veşnic Tânăr, este geniul, dar este şi altceva: suntem noi înşine, în ipostaza noastră cea mai fericită. Pentru că aşa cum spunea Edgar Papu în cartea sa despre poezia lui Eminescu: “Cea mai înaltă mândrie culturală a noastră se descoperă a fi şi una din cele mai înalte mândrii ale lumii. “
Istina SIMA, preşedintă a Cercului ASTRA “Grigorie Sima” Aiud
Numai poetul
Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.
Mihai Eminescu – 1869

Sursă: www.ziarulunirea.ro

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Iuliu Maniu și Corneliu Zelea Codreanu – Aprecieri

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Percepția naționalismului prin muzică

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Larry Watts despre Razboiul Secret pentru distrugerea României. Moștenirea clandestină

Larry Watts despre Razboiul Secret pentru distrugerea Romaniei. Mostenirea Clandestina IV. VIDEO

 

Larry Watts despre Razboiul Secret pentru distrugerea Romaniei. Mostenirea Clandestina IV from Razboiul Secret on Vimeo.

Seria documentarå „MOŞTENIREA CLANDESTINĂ” prezintă în premieră conţinutul unei lucrări ştiinţifice care face lumină asupra relaţiilor României cu SUA şi URSS în perioada Războiului Rece şi dezvăluie războiul clandestin dus de blocul sovietic împotriva României: Fereste-ma Doamne de prieteni! Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania, Larry L Watts, Editura Rao, 2011.

Episodul al patrulea difuzat de TVR1 în cadrul emisiunii „Exclusiv – Documentarele Televiziunii Române” abordează subiecte sensibile din memoria colectivă: dramele românilor din Transilvania, Basarabia, Bucovina si Tinutul Herta în relaţia cu etnicii maghiari, respectiv ruşi,  experimentul Regiunii Autonome Maghiare impus de sovietici prin Constituţia Republicii Populare Române din 1952 şi încearcă să identifice sursa animozităţilor care au caracterizat relaţiile interetnice pe teritoriul românesc.

Expertul in servicii de informatii prof dr Cristian Troncota explica si faptul ca Moscova s-a folosit de alogeni pentru a conduce Partidul si Securitatea pana cand romanii au reusit sa scoata trupele rusesti si, apoi, consilierii sovietici din Romania si sa puna agentii NKVD de teapa lui Tismaneanu si Roman la respect. Acela a fost momentul declansarii razboiului blocului sovietic cu Romania, ca o continuare fireasca a razboiului secret ungro-rus pentru distrugerea Romaniei, urmat de infiintarea unitatii speciale ultra-secrete Grupa XX (tiparul lui “double-cross” in limbaj de contraspionaj) devenita ulterior UM 0110 “anti-KGB”. Filmul arata si riscul dezintegrării teritoriale căruia România i-a făcut faţă de-a lungul secolelor şi care a avut momentul culminant în decembrie 1989 şi apoi o recidivă în martie 1990.

Sursa principală a acestui film-document realizat de jurnalista de exceptie Monica Ghiurco (foto dreapta alaturi de autor) o constituie studiul profesorului american Larry Watts, intitulat „With friends like these…”, apărut în limba engleză la finele lui 2010 şi editat în limba română în mai 2011 la Editura RAO sub titlul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!…”.

Primele trei episoade din seria „MOŞTENIREA CLANDESTINĂ” difuzate de TVR în primăvara 2011 vor fi disponibile în curând şi în format DVD.

Sursă: www.roncea.ro

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Crăciun fericit!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Bun venit pe murgeni.ro!

Acest articol ar trebui să începă printr-o abordare lirică sau istorică, asta ca să fie pe gustul celor melancolici, cei care mai scormonesc după amintiri. Îmi cer scuze, dar la ora când m-am apucat să arunc acest amărât de WordPress, nu aveam mai multă inspirație.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu